Nervii-mi savurează raţiunea şi eu-s sătulă să tot aştept de la un zeu minunea. De-aş exploda, nu ar ieşi din mine decat ura.
Văd suflete cum pier în timpul unui adulter. Dar nimănui nu-i pasă, ei au acasă altă masă de hrănit, nu se uită la cei pe care nişte nenorociţi i-au umilit.
Am ingropat avortoni şi de multe ori m-am intrebat dacă mai am ceva in mine omenesc. Eu nu am visat niciodată-n culori, dar am pretins mult timp că iubesc.
Am iubit din frică, nu am avut de ales. Şansa mea de supravieţuire era prea mică, prea mult risc din urma mea am cules. Nu am avut puterea de-a nu accepta ceva, dar tot timpul am sperat la altceva.
Mai bun.
Dar cum?
Am urât viaţa alături de acel monstru, dar îmi place sentimentul de-a fi vie. Nu l-am privit niciodată ca pe un astru, insă pentru el eram pasărea ce trebuie ţinută-ntr-o colivie.
Nu am ştiut ce e libertatea, tot timpul eram ameninţată cu moartea. Nu o dată am simţit lama cuţitului pe gât, nu o dată am avut la cap un pistol amărât.
Cum am ieşit din iadul infernului, nici eu nu ştiu.
Aş vrea sa cunosc arta iubitului, de nu este prea timpuriu.
Şi de-mi va spune cineva ,,te iubesc”, voi plange pentru acel vis ceresc.
11 Iul
